Am vrut sa fiu medic

“Fetito, potoleste-te! Noi nu te-am crescut atatia ani sa te trimita aia la nebuni! Nu-ti complica viata!”. Cam acestea erau cuvintele parintilor mei de fiecare data cand era adusa in discutie problema viitoarei mele cariere: cea de medic.

Au trecut anii, i-am ignorat pe ai mei, ca doar ei “sunt depasiti domnule, nu stiu ce e mai bun pentru mine” si acum, inca alerg prin labirinturile cunoasterii spre aflarea marelui mister: cum functinoneaza corpul uman.

Primul an: tortura, anatomie, oase carate in poseta, atlase grele care iti distrug coloana, colegi la fel de nedumeriti ca si mine despre cum trebuie sa ingurgitezi o asa cantitate de informatii intr-un timp atat de scurt, balul bobocilor, tendinta rezidentilor si a colegilor mai mari de a-ti face avansuri si de a te “ajuta sa te descurci” in vacarmul asta care te lasa fara cuvinte uneori… doar esti “prospatura,” ce Dunmezeu…chiar meriti… .

Anul doi: dureri de cap numai la auzul cuvantului “restanta ”… ti-a irosit toata vara (bine… hai… doar vreo 3 saptamani) si , o luam de la capat: anatomie (de data asta, parca pare mai “domestica”… e si fara oase, ce-i drept) dar, apar alte nebunii care sigur iti vor mai manca putin din vara pe care trebuia sa o petreci in Grecia. Trec toate, m-am obisnuit, nu mai pun la suflet, faca ce or vrea, invat cat pot… .

Anul trei: progres enorm: mi-au spus sa-mi cumpar stetoscop, deci astia chiar au intentii serioase cu mine, o sa fiu medic in curand. Unii din ei imi si spun “colega”( nu mai cred nimic din facultatea asta pana nu vad parafa cu numele meu). Oooo… chiar ma trimit pe la spitale, chiar ma lasa sa vorbesc cu oamenii, parca incepe sa-mi placa!

Anul patru, cinci si sase: fac o tranhumanta pe la toate spitalele din oras in incercarea de a surprinde si diagnostica (cand mi-o veni randul) orice patologie intalnita. Mai sprijin si peretii spitalelor cand “colegii mei cu experienta” uita ca au fost ca mine si imi zic imperativ “Afara din salon, imi respiri aerul!”. Cu capul plecat… ma supun, caci inca nu am parafa… dar, imi amintesc in timp ce lacrimile iar incearca sa-si faca loc pe obraz (am un ten impecabil datorita lor), ca batranica de la salonul doi, patul al treilea din dreapta, in timp ce expuneam cazul ei marelui profesor care ma evalua, se ruga pentru mine si cand aveam cate o ezitare tresarea saraca (la sfarsit, mi-a dat o portocala…”Ca esti cam palida, mama.”).

Promovez rezidentiatul cu brio… gata… SUNT MARE MEDIC! VISURI… In anii de rezidentiat, responsabilitatile sunt mult mai multe, dar tratamentul e acelasi ca si in viata anterioara de student. Pana cand oare o sa mai fie asa? Brusc…imi amintesc… ”Fetito, nu-ti complica viata!”… prea tarziu… sunt prinsa aici si nu pot scapa, ceea ce pot face este doar sa ii ajut pe oamenii astia amarati care vin si-mi cer ajutorul si sa ma hranesc din satisfactiile pe care zambetul lor mi le ofera la iesirea din spital. Numai asa o sa reusesc… asta am stiut de la inceput.

Related posts

5 comments | Trackbacks | Post your comment


    • alina boc
      April 27, 2007
    • superrr tare…

      Reply

    • Aki Polatos
      December 13, 2007
    • foarte frumos. remarc totusi un optimism care contrasteaza cu tonul general al articolului. felicitari din partea unui coleg care intelege perfect ce ai vrut sa nuantezi. sa stii ca si parintii mei (tatal medic) nu au fost de acord cand i-am anuntat ca vreau neaparat medicina (si numai medicina)acum sunt rezident pe chirurgie generala si cu toate sacrificiile facute, nu-mi pare rau de nimic si merg numai inainte. e minunat ca acum stiu sigur ca nu sunt singurul. nu renunta niciodata la umanitate si compasiune. toate bune!!!

      Reply

    • nik
      December 30, 2008
    • Prietena mea viitoare sotie vrea sa urmeze medicina , cred ca nu stie ce o asteapta si totusi e un sacrificiu ce trebuie dus in doi. Nu stiu cum sa o fac sa se razgandeasaca sau ce sfat sa ii dau ,alternativa.
      Cei mai frumosi ani din viata sa ii petreci prin spitale …
      Oare medici au parte de o caznicie fericita ?
      Va rog sa imi spuneti !

      Reply

    • Georgiana
      December 1, 2009
    • E frumos ce ai scris eu am 15 ani si vreau sa urmez medicina de aceea ma voi duce la un liceeu specializat in acest domeniu este bine ca nu a renuntat la visul ei pt ca parintii ii ziceau ca osa inebuneasca.Astia nu s parinti , parintii ar trebui sa te sustina pe tine ca poate ca acum cand esti medic si ei fiind batrani o sa vina si o sa ti ceara ajutor.
      Eu vreau sa fiu medic deoarece am crescut pe holurile spitalurilor si cand vedeam ca pt ca sa intra la un doctor nu te primea fara spaga si iti inchideau usa in nas nu imi pot stapani nici acum lacrimile de aceea am sa mi urmez visul sa vad zambete

      Reply

    • O mama de trei medici
      March 17, 2011
    • Cata dreptatea aveau acei parinti!

      Oare, in Ceausism, de ce n-am gandit, si noi, la fel?
      De ce ne-am nenorocit copiii: doi fii si o fiica?

      De ce nu ne-am gandit ca ei vor lucra in suferinta, in disperare, in mirosuri dubioase, mereu cu mana pe carte, mereu urmariti si prigoniti de aceste guverne, mereu cu salarii la limita supravietuirii, mereu in Spitale care stau sa pice si cu visteria goala – desi platim de ne snopim la CAS – , mereu in aceasta Democratie desantata, care n-a inteles ca SANATATEA unui popor este propritatea ZERO!??????????????

      Noi ca parinti, ne-am snopit – la randul nostru – ca sa-i scoatem OAMENI si ca sa-i ajutam sa supravietuiasca epocii, cotizand la infinit!
      Pana cand? Suntem deja pensionati ! Copiii au, si peste 43 de ani.
      Venim cu ei din Epoca de Aur, cand a trebuit sa-i meditam, ca asa facea toata lumea, care avea curaj sa mearga la o facultate, si cu 20 pe un loc!
      Doamne, cum sa plece din RO???
      Doamne, suntem disperati, ca s-au mai si casatorit; au mai facut, si cate 2 copii!!!!!
      Mereu ne spun ca se gandesc, ACUM, la viitorul copiior lor!

      Oameni buni, nu toti medicii se uita la PLIC si la SACOSA!
      Vreti sa credeti ca mai sunt si SUFLETE printre ei???

      Doamne, fa ceva ! Doamne, ajuta !

      Reply

Post a comment:

Categories